Fiecare copil în grădiniţă. Mai puţin Nicuşor.

Oana Dan & Silviu Panaite, Dela0.ro, Noiembrie 20151

I

Nicuşor

Luni, 28 septembrie, ora prânzului. Primul vânt aspru al toamnei a gonit de pe uliţele comunei Traian, din judeţul Ialomiţa, javrele pitice şi roşcate, pe care pe orice altă vreme le vezi cu zecile pe drumurile săteşti. Puţinele patrupede pe care le întâlnim păzesc intrarea grădiniţei, aflată chiar pe Strada Grădiniţei, una dintre uliţele pietruite ce se desprind din singura cale de circulație asfaltată. Cu blana în vânt, câte o javră se postează ca o statuie şi fixează uşa de la intrare până când iese stăpânul de-o şchioapă. Apoi cu pieptul înainte îşi ia în serios rolul de gardian şi îl conduce până acasă, luptând cu glodul stârnit de rafalele de vânt.

Peste drum, la nici o sută de metri de grădiniţă, un copil desculţ, murdar pe faţă, cu muci la nas, păr netuns şi încurcat de adierea tăioasă, îmbrăcat cu o maletă înnegrită şi cu pantaloni rupţi în fund, sprijină stâlpul de electricitate. În spatele lui un gard de lemn mai pierde câte o ulucă în lupta cu vântul, dezvăluind o casă verde din chirpici, înclinată uşor, singura pată de culoare dintr-o curte stearpă, vălurită de trecerea anotimpurilor.

Îl cheamă Nicuşor. Are 4 ani şi toată ziua stă la poartă privind drumul. Din când în când îşi şterge mucii cu mâneca maletei. Nu vorbeşte cu nimeni, mai ales cu străinii. Îţi adresează cel mult un chiot şi fuge în curte la soră-sa mai mare cu 13 ani, rămasă acasă tocmai ca să aibă grijă de el. Maică-sa, Nuţa Marin pe numele ei, o femeie bondoacă, dinamică şi agitată, e plecată la munca cu ziua.

Nicușor ar fi trebuit să fie la grădiniţă. Deşi l-a înscris, Nuţa nu l-a dus niciodată. N-are încălţări, spune taică-său, Sandu, un bărbat cu părul alb şi faţa palidă. Sandu e al treilea membru al familiei care e acasă într-o zi de luni, la prânz. Aşteaptă să intre alocaţiile să îi cumpere şi pe urmă o să îl ducă. Aşa promite. Nu e învăţat să stea cu alţi copii, completează soră-sa care îl are în grijă. O cheamă Marcela, e cea mai mare, are 17 ani şi nu ştie să scrie şi nici să citească. La şcoală a mers opt clase, deosebeşte literele de cifre, dar nu recunoaşte cuvintele. Pentru că are o tijă într-un genunchi şi nu poate munci, rămâne acasă cu taică-su şi Nicuşor, în timp ce Nuţa şi fata de 16 ani, Georgiana, şi ea cu acelaşi parcurs şcolar, pleacă la munca cu ziua. În timpul ăsta, ceilalţi patru fraţi de 6, 7, 9 şi 11 ani sunt la şcoală.

2


II

Nuţa

Nuţa are 46 de ani. E o fire agitată, demonstrativă, dinamică, dar nu în sens constructiv, ci într-un mod egocentric şi cam lipsit de empatie. Aşa o vede psihoterapeuta Luiza Udrea, care a urmărit un interviu de 20 minute cu ea. Pe baza experienţei în medii vulnerabile, specialista identifică rapid stereotipul de victimă, haină pe care Nuţa Marin o îmbracă cel mai adesea. E conformistă declarativ, ştie cum trebuie făcute lucrurile, dar asta nu se materializează şi în acţiuni tocmai pentru că e genul de om care, din cauza mediului în care s-a născut şi trăieşte, nu poate să ducă lucrurile până la capăt. Asta explică de ce nu l-a dus încă la grădiniţă pe Nicuşor.

“Nu îşi dă seama cum se poate dezvolta un copil în preajma altor copii, ce înseamnă să înveţi reguli şi să fii într-o comunitate”, spune Luiza Udrea. Cum ea n-a avut parte de educaţie, nu înţelege beneficiile ei.

4

Dacă o întrebi, Nuţa spune că a mers la şcoală până la 14 ani, a învăţat să scrie şi să citească. Îi merge mintea, mai zice. A vrut să înveţe o meserie. “Dar peste tata al meu a trecut o şină de căruţă şi i-a lovit tâmplarele şi nu a putut să mă mai ţină în şcoală.”

Aşa că s-a luat cu Alexandru Rusu, zis Sandu, un bărbat cu trei ani mai mare şi cu un cap mai înalt decât ea, care suferă de epilepsie şi de ulcer. Ia zilnic pastile şi asta l-a ţinut departe de băutură şi tutun. Dar şi de muncă. Aşa că Nuţa şi fata de 16 ani, Georgiana, muncesc cu ziua, pe 40 de lei fiecare. Familia trăieşte din ajutorul social de 380 de lei, şi din alocaţiile copiilor, în valoare de 84 de lei fiecare.

Lipsurile se văd din drum: acoperişul e spart, geamurile sunt peticite, curentul tras ilegal peste gard de la “a bătrână”, mama lui Sandu, dar baba e a dracu’, zice Nuţa, şi când se ceartă le taie firul. “Nu mă place, nu m-a plăcut niciodată, zice că sunt ţigancă din neamu’ lu’ Marin Surdu. E supărată că al ei a luat o ţigancă”. Apă n-au, deşi satul e branşat la reţea. Şi s-a făcut şi frig, iar vântul de Bărăgan suflă prin casa cu trei camere. Familia stă într-o încăpere, singura cu fereste nesparte, unde nouă oameni împart trei paturi. În a doua cameră se scurge apa când plouă, iar a treia e de fapt bucătăria, unde s-a aciuiat un roi de muşte ce se lipeşte instant de orice trup cald care intră. Casa mai are un hol care se termină într-o firidă unde e “cifonierul”: saci de rafie în care e stivuită îmbrăcămintea.


III

Copiii

5

Familia are şapte copii: Marcela (17 ani), Georgiana (16), Aurelia (11), Florian (9), Cristina (7), Dana (6) şi Nicuşor (4).

Aurelia, fata cu ten de porţelan, tăcută ca o păpuşă, e cea mai deşteaptă, zice maică-sa. E în clasa a V-a. Acasă învaţă la o măsuţă, “aici pe sală”, adică pe hol. Pe sală e întunecat, umed şi frig. Fraţii mai mici aleargă în sus şi în jos, trăgând după ei câte o pisică tărcată sau câte una bicoloră. Surorile mari deretică, Nuţa prăjeşte ceapă şi Sandu intră şi iese, însoţit de câte o pală de vânt rece.

Fata cea deşteaptă poartă trei rânduri de haine. E sâmbătă, 10 octombrie. Stă chircită pe unul dintre cele trei paturi şi răsfoieşte manualul de română. Buzele i se mişcă, dar cuvintele nu se formează până la capăt, ci se desprind în frânturi. La intervale regulate, printre silabe, bagă în gură câte o sămânţă de floarea soarelui, o sparge şi scuipă cojile de care se lipesc şi resturi de cuvinte. Repetă o poezie de George Coşbuc.

Pe pat lângă ea, Nuţa dă primul interviu filmat. Strigă la cameră că şi-ar da viaţa pentru copii. Îi iubeşte, spune psihoterapeuta Luiza Udrea, dar o face utilitar, nu înţelege bine sentimentul. Pe ecran, cei mici intră şi ies din cadru, sare câte o mâţă scăpată din mâinile lui Nicuşor. De data asta băiatul e îmbrăcat mai gros şi are şosete. E spălat pe faţă, dar tot cu mucii la nas. “Trebuie să te duci la grădiniţă, gata, te duc!” îi strigă maică-sa. Nicuşor chiuie şi sare în patul de alături. “Nu vrea să steie la grădi’, nu e învăţat”, continuă Nuţa. Băiatul se dă peste cap, sare şi ţipă. Fraţii mai mari îi ţin isonul. Fetele adolescente, Marcela şi Georgiana, ameninţă din uşă. Una aduce o nuia şi o şfichiuie prin aer pe lângă cei trei zburdalnici.

“E ca şi cum ar avea o grupă de grădi’ acasă, dar fără supraveghetor”, remarcă psihoterapeuta. Copiii au o libertate câştigată din ignoranţă, în care învaţă reguli ca în junglă. Există un conţinut foarte mare de agresivitate în familiile de genul acesta, agresivitatea se transmite nonverbal şi se perpetuează acelaşi model, mai spune ea.

6

Din ecran Nuţa strigă: “La şcoală învaţă bine, se simte bine, merg bucuroşi la şcoală”. Face o pauză de câteva secunde, se scarpină sub fesul gri şi continuă: “Îi duc la şcoală, că mi-e drag să înveţe carte, sigur că îi duc, îi spăl să fie curaţi”.

Mediatorul sanitar al primăriei, o femeie înaltă şi binefăcută, numită Georgeta Sandu, prezintă o altă realitate. Copiii sunt mereu murdari, gospodăria e dezorganizată, la fel şi mama. Au totuşi porci, cal, raţe şi iepuri, intervenim noi. Au, zice ea, dar aţi văzut ce mizerie e în curte? Iar faptul că nu au apă nu e o scuză, explică femeia şi îşi încrucişează braţele pe piept. E plin satul de fântâni. “Nu există că nu ai cu ce să îl duci la grădiniţă. Şi acasă dacă stă tot consumă, tot trebuie să îi dai de mâncare. Poţi să ai două lucruri şi pe alea să le speli şi să îl duci. Dar aşa e învăţată ea, aşa a trăit. Eu vorbesc mereu cu ea, dar zice da,da şi tot ca ea face”.


IV.

Doamna Mioriţa

7

Vântul înţepător al Bărăganului vâjâie pe deasupra clădirii grădiniţei. E înnorat şi frig; înăuntru e cald şi gălăgie. Cinci educatoare şi cinci grupe de copii, două mari, una mijlocie şi două mici. În total 100 de prichindei adunaţi de prin toată comuna ce numără 3.300 de locuitori. Frecvenţa e cam de 85% estimează doamna Mioriţa, cum o strigă copiii pe cea mai în vârstă dintre educatoare, Mioara Iosif, de 53 de ani.

Doamna Mioriţa e de-a locului, din sat, şi cunoaşte comunitate ca pe propria palmă. Poartă doliu, i-a murit recent tatăl şi din cauza asta a şi ratat a doua săptămână de grădiniţă. Ne prezintă situaţia pe scurt, nu sunt probleme de igienă, copiii vin curaţi, unii au pacheţele de acasă, alţii nu, la fel stă treaba şi cu rechizitele. Mai pun educatoarele bani din buzunar să cumpere rechizite şi pentru cei nevoiaşi. Nu vor să facă diferenţe. “Ştiţi copiii – sunt răi şi simt imediat”.

Pe Nicuşor nu l-a văzut până acum, deşi ştie că e înscris. Îl cunoaşte mai bine pe Florian, care acum e clasa I, deşi are 9 ani. Venea la grădiniţă cu regularitate, dar era “mai lent” şi din cauza asta marginalizat. O amintire îşi face loc în discursul ei, zâmbeşte şi îi dă curs: Florian a venit într-o zi foarte fericit, ştia poezia pe care o avusese temă, o repetase cu mama acasă. “Cum e familia? Eu una înăuntru nu am fost, dar îi cunosc. Unii sunt normali, alţii au dizabilităţi. Au fost la şcoală zi de zi şi surorile cele mari, s-a străduit mama, însă ele nu ştiu să scrie şi să citească. Nu sunt foarte curaţi, ce să zic”.

Rolul educatorului e esenţial, spune psihoterapeuta Luiza Udrea. El trebuie să fie un predicator al toleranţei şi un mediator, un om cald şi răbdător, care să le arate copiilor din familii vulnerabile că există alternative şi să îi îndrume emoţional. Sistemul de educaţie, însă, este bazat pe competiţie, nu pe colaborare, lucru care din start generează genul acesta de discriminare, afirmă specialista.

La grădiniţă, spune doamna Mioriţa, cei mici învaţă să vorbească corect, să respecte reguli sociale şi de grup, descoperă cifrele şi literele, culorile, capătă deprinderi creative, stau pe scaun şi exersează ascultarea activă. Într-un cuvânt, se pregătesc pentru şcoală.

Felicia Ienculescu-Popovici, o activistă de mediu din Mogoşoaia, o comună lângă Bucureşti, care lucrează cu copii din familii nevoiaşe, confirmă că educaţia preşcolară e esenţială în formarea unor abilităţi de viaţă. Copiii neduşi la grădiniţă la timp nu au ocazia să se obişnuiască treptat cu viaţa de elev şi, când încep şcoala, apar tensiuni care generează absenţe şi duc chiar la repetenţie şi abandon şcolar.

La 43 de ani, Felicia e educatorul ideal despre care vorbeşte Luiza Udrea. Nu acceptă ideea că familiile vulnerabile au un destin implacabil, ci construieşte o comunitate în care copiii găsesc alternative şi luptă cu autorităţile locale. De-a lungul verii ea a lucrat cu 13 copii preşcolari, proveniţi din familii defavorizate şi de la un centru de plasament, şi i-a învăţat să aibă încredere în ei, să urmeze reguli de igienă, să comunice şi să colaboreze unii cu alţii.


V.

Domnul Fănel

Fănel Năstase este o apariţie elegantă în după-amiaza asta de sâmbătă cu temperaturi de 8-9 grade Celsius, la mijloc de octombrie. Poartă cămaşă azurie, geacă de piele şi pantaloni negri de costum. Se grăbeşte către stadion, joacă băieţii din comună cu echipa Unirea Ion Roată şi sunt şanse mici să câştige (au pierdut cu 0-9, n.r.). Calcă apăsat, a venit repede să schimbe câteva vorbe cu soţia sa, care deţine unul dintre magazinele din sat, vizavi de primărie. E un fel de ABC sătesc, se vând de toate aici, de la mâncare, dulciuri, sucuri până la haine şi încălţări. Unii vin să cumpere, alţii să se plângă de câte o problemă pe care speră ca doamna să i-o comunice edilului. Ea, însă, se recuză de fiecare dată.

Îl prindem pe primar la timp, cât să aflăm oficial cum stau lucrurile cu familia Rusu-Marin. Cum să stea? Din cauza lipsei posibilităţilor financiare, stau prost. “Ea pare bătăioasă, sunt muncitori de felul lor, se duc cu ziua, dar asta e periodic, doar atunci când sunt muncile agricole, câteva săptămâni pe sezon”, explică edilul comunei Traian, membru PSD, aflat la al doilea mandat. Domnul Fănel se gândeşte dacă să candideze şi pentru al treilea. E “îndoit”, jumătate da, jumătate ba, oamenii i-au făcut o mare onoare să îl aleagă în fruntea lor, dar administraţia publică locală s-a dovedit aşa un hăţiş obositor.

Revenim la familia Rusu-Marin. Cine are grijă de Nicuşor? Primii oameni din viaţa unui copil care trebuie să aibă grijă sunt părinţii, nu?!, răspunde domnul Fănel. Şi dacă ei nu pot să aibă grijă sau nu ştiu cum?, insistăm. Legal noi acordăm ajutor social, astea sunt posibilităţile autorităţii locale, mai mult nu poţi face, explică primarul. Dacă îţi lipsesc veniturile, nu ar mai trebui să aduci un copil pe lume, ţine şi de mentalitate, spune revoltat. Facem 4-5 copii şi suntem lipsiţi de posibilitatea de a-i duce la şcoală şi ştim cu toţii că fără educaţie nu o să putem merge înainte. Am avut şi programe de educaţie sexuală şi contracepţie în comună, mai spune el.

Întrebăm de apă, aflăm că 900 din cele 1.080 de gospodării sunt branşate la reţea, adică aproape tot satul. Cei care nu sunt branşaţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, explică edilul. Nuţa Marin e plecată la munca cu ziua şi nu e branşată. Da, nu ştiu, chiar nu am fost la ei acasă. Încheiem discuţia cu promisiunea că Primăria va branşa gratuit familia la apă. Peste două zile ne auzim la telefon, inginerul de la Primărie fusese în teren, făcuse măsurătorile pentru branşare. “Ei trebuie să înţeleagă din gestul acesta al dumneavoastră şi gestul Primăriei să îşi schimbe viaţa şi să aibă mai multă grijă de copii”, conchide primarul.


VI.

Alţi copii, alte destine

La 400 de kilometri de Traian, între Sibiu şi Agnita, în comuna Roşia, sat Nou, Daniela Ţugulea şi Radu Bratu, educatoare şi profesor de istorie în sat, recompun – în podul răcoros al grădiniţei, în timp ce afară sunt peste 40 de grade la umbră, într-o după-amiază de august– paşii schimbării.

11

Se întâmpla acum 5 ani. Daniela Ţugulea, o femeie activă de 38 de ani, era de peste un deceniu educatoare în sat şi simţea că a ajuns la capătul puterilor. Îşi dorea să facă educaţie, dar copiii lipseau, iar resursele materiale la grădiniţă erau reduse. În 2010, însă, un proiect a dat sens cu adevărat profesiei sale.

Numit “Fiecare copil în grădiniţ㔺i conceput în 2010 de Asociaţia OvidiuRo pentru a preveni abandonul şcolar în mediile defavorizate, proiectul aduce constant, la grădiniță, 2.400 de copii din 43 de comunități. Mecanismul e simplu: dacă îşi aduc copiii, zilnic, la grădiniţă, părinţii nevoiaşi primesc la finalul lunii tichete sociale în valoare de 50 de lei. Un grup de acţiune locală monitorizează întregul proces – mai ales notarea corectă a prezenței, de care depinde eficacitatea ajutorului -, iar Consiliul local alocă anual 150 de lei pe copil pentru îmbrăcăminte și încălțăminte. OvidiuRo contribuie cu bani pentru materiale educaţionale și asigură pregătirea profesorilor din proiect, pentru a-i ajuta să aplice un model educațional centrat pe nevoile reale ale celor mici și pe integrarea celor săraci, cu nevoi – inclusiv de ordin emoțional – speciale. În schimb, pentru a primi tichetele, părinţii trebuie să se implice regulat în activităţile de la grădiniţă și să participe lunar la „Ziua Părinților”. Unii dintre ei ajung să învețe abia acum, alături de copiii lor, culorile, cifrele, alfabetul și se obișnuiesc cu școala.

În satul Nou, în cinci ani, prin acest proiect s-a primenit întreaga comunitate. Daniela şi Radu ne duc acasă la Mihaela Otveş, o femeie măruntă şi slabă, de 26 de ani, care are trei copii de vârstă preşcolară şi e gravidă în două luni. Sărăcia se dezvăluie aici pe tiparul întâlnit în comuna Traian: părinţii muncesc cu ziua, trăiesc din ajutorul social şi din alocaţiile copiilor. Casa nu e mobilată pe de-a-ntregul, dar e din cărămidă, curtea e ordonată şi gospodăria branşată la reţeaua de apă. Copiii sunt curaţi şi bine îmbrăcaţi. La vederea “doamnei”, se ascund după mamă, care povesteşte că a fost la adunat de nuci pentru că trebuie să le cumpere haine şi încălţăminte pentru noul an şcolar.

La 400 de kilometri spre sud, Nicuşor se bucură de ultimele zile toride, e în drum, deranjează câinii roşcovani care moţăie în ţărână. În mai puţin de-o lună va bate vântul rece al toamnei, va începe grădiniţa, iar uliţa se va aglomera. Din postul lui, sprijinind stâlpul de electricitate, Nicuşor va urmări câinii care duc şi aduc copii de la grădiniţă şi va aştepta.

12

Între timp, Parlamentul a votat o lege care transformă mecanismul proiectului Fiecare Copil în Grădiniță – tichetul condiționat de prezență – în program de interes național. Asta înseamnă că, în 2016, cu puţin noroc, cu norme de aplicare bine făcute şi cu ajutorul educatorilor şi al autorităţilor locale, peste 110.000 de copii vor putea îndrăzni să viseze la o altfel de viaţă.

Va putea și Nicușor?


Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic oferite de Asociația OvidiuRo în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educația preșcolară pentru cei mai săraci copii din România.

Daca vrei să susții programul Fiecare Copil în Grădiniță trimite GRĂDI prin sms la 8844 și donează 2 euro/lună sau intră pe www.ovid.ro pentru a afla cum altfel poți să te implici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>