Grăbește-te să aștepți!

De ce lentoarea întrece rapiditatea când vorbim de educarea săracilor.

Când e cel mai potrivit moment să plantezi un nuc? Acum 20 de ani.

Când e al doilea cel mai potrivit moment să plantezi un nuc? Acum.

Mișcarea ”Slow” a început în Italia în 1986. Destul de rapid, mişcarea Slow Food a dus la apariţia unui număr impresionant de ‘cruciade’ asemănătoare: grădinăritul lent, creșterea lentă a copiilor, călătoria lentă, arta lentă, și așa (lent) mai departe.

Ca majoritatea oamenilor supra-dedicați, am găsit noțiunea de a încetini ritmul extrem de atractivă. Totuși, în mod ironic, pentru unii lentul a devenit o scurtătură. Când militează pentru lent, înțeleg prin asta a o lua ușor, a scădea nivelul așteptărilor, a nu cere atât de mult de la tine, a fi calm, a te relaxa. Asta nu este lent, ci este ușor. Pentru mine, valoarea lui încet constă în renunţarea la satisfacţii imediate pentru câştiguri viitoare Puțini dintre noi mai aleg acest drum. De la alegerile personale până la proiectele de interes public și instituțiile guvernamentale, cu toții căutăm o soluție rapidă.

E nevoie de mult mai mult timp să gândești un meniu, să mergi la piață, să alegi legumele, să te tocmești cu o groază de vânzători, să cari cumpărăturile acasă, să speli, să toci, să gătești și să pui masa decât să suni la pizza – dar merită! Iar dacă ai crescut chiar tu legumele în grădină, e cu atât mai bine și mai lent. Dar cu siguranță nu e mai simplu sau mai ieftin.

Nu e nimic ușor în asta.

Așadar, propun o Mișcare Lentă în Dezvoltarea Economică și Eradicarea Sărăciei.

„Poftim?!” o să întrebați. „Nu e progresul economic pentru cei săraci deja prea lent?”. Nu. Problema este că e prea ușor.

Progresul în rândul populațiilor marginalizate din lume este atât de mic, încât toată lumea vrea să rezolve problema REPEDE și ieftin. Agențiile umanitare internaționale își asumă responsabilități pe termen scurt și cer rezultate imediate și măsurabile. Vor să afle despre numărul de beneficiari, rata de expansiune, „povești de succes”. Nu vor să afle cu adevărat despre probleme sau „poveștile de eșec”, care sunt de multe ori mult mai instructive decât cele de succes. Dacă nu îți aloci timp să înțelegi și să abordezi problema, cum ai putea îmbunătăți rezultatul?

Misiunea Ovidiu Rom este de a contribui la ridicarea nivelului de școlarizare a copiilor celor mai săraci din România de la 6 clase la 12. Când aceasta se va întâmpla, va fi o poveste de succes. Dar a aduce un copil de 10 ani, al cărui tată îl pune să muncească, în clasa I – asta nu este o poveste de succes, ci o tragedie în desfășurare. Pentru că, în majoritatea cazurilor, acel copil nu va termina școala și nu va valoriza potențialul cu care s-a născut.

Am ajuns în România în viteză, ca voluntar al Peace Corps America – planul era să fac o pauză de 24 de luni de la viața frenetică din New York, într-un fel de schimb intercultural pentru adulți. 24 de luni s-au transformat în 11 ani în momentul în care am descoperit că aveam cu ce să contribui aici, dar că va fi nevoie de foarte mult timp pentru a realiza ceva de durată.

În 2001, am demarat în Bacău un proiect împreună cu Maria Gheorghiu, o învățătoare formată de Fundația Soros în Statele Unite. Inițial ne-am dedicat aducerii copiilor la (sau înapoi la) școală, indiferent de vârstă. Dar după câțiva ani, revizuind progresele copiilor înscriși în programele noastre (care se extinseseră la câteva comunități și câteva sute de copii), am fost puse în fața unei realități neplăcute. Deși integrarea copiilor de 8 sau chiar 10 ani în clasa întâi sau în programe de tip „A Doua Șansă” nu fusese dificilă, ei rareori rămâneau în sistem mai mult de trei sau patru ani. În schimb, rezultatele copiilor care începuseră educația formală până la cinci ani erau cu mult mai bune. Motivele de ordin sociologic sunt evidente, dar o privire asupra literaturii de specialitate arată că problema nu este doar de natură „socială”. Ea își are rădăcina în dezvoltarea cognitivă umană. Un copil care nu primește stimulare intelectuală adecvată timpurie este literalmente marcat pe viață.

„Existența experiențelor adecvate stadiilor de dezvoltare cognitivă este esențială și determină stabilitatea structurii creierului care, la rândul său, influențează cât de bine va putea copilul să raționeze și să-și regleze emoțiile.”

Ceea ce am învățat pe teren, în combinație cu dovezile științifice, a determinat mutarea accentului de pe aducerea copiilor la școală la integrarea celor mici în programe de educație timpurie și ajutarea lor să intre în clasa I cu un set de cunoștințe comparabil cu acela al altor copii.

Din păcate, majoritatea finanțatorilor nu gândesc pe termen lung. Vor să demareze proiecte NOI, cu rezultate imediate, și să primească la schimb chitanțe frumos aranjate și ștampilate pentru a putea începe următorul proiect. Niciodată nu sunt destui bani pentru a monitoriza cu grijă, niciodată nu e suficient timp pentru a evalua cu rigurozitate, nu există suficientă răbdare pentru a reflecta asupra rezultatelor altfel decât în mod superficial. Și rareori există voința de a continua susținerea chiar și a celor mai eficiente proiecte pentru mai mult de doi sau trei ani.

Donatorul, odată ce a donat, merge mai departe. Prin urmare, chiar și cele mai inspirate proiecte „mor” înainte de a deveni parte integrantă a sistemului comunității – iar roata dezvoltării trebuie reinventată, cu costuri uriașe și impact minim.

Acest lucru nu serveşte nimănui – nici beneficiarilor, nici donatorilor individuali, nici contribuabililor şi în mod sigur nici bunăstării viitoare a societăţii, care era (cred) scopul iniţial.

Dezvoltarea economică este similară dezvoltării umane. Nu poate fi grăbită, așa cum perioada de sarcină nu poate fi scurtată de la nouă la trei luni. Până la nașterea unui copil se scurg 40 de săptămâni, creșterea lui durează 20 de ani, reducerea decalajului educațional din România va dura două generații…dacă începem acum.

Intuim toate aceste lucruri când e vorba de propriii copii. Din momentul în care respiră pentru prima dată le oferim tot ce avem mai bun, fie că e vorba de bani, atenţie, educaţie sau determinare personală. Nimic nu e îndeajuns de bun pentru copiii noştri. Însă copiilor săraci – din postura de reprezentanţi ai clasei mijlocii urbane, nu le acordăm decât o seară dau două pe an la evenimente de caritate sau trimitem o donaţie prin SMS atunci când se organizează vreun teledon. Între timp, Guvernul semnează proclamaţii despre “drepturile copilului” şi publică comunicate de presă. Astfel de eforturi cresc gradul de sensibilizare şi strâng ceva bani – contează, însă nu sunt suficiente dacă nu sunt combinate cu eforturi susţinute, sistemice de schimbare.

Dacă România vrea să mai poată plăti pensii și peste 40 de ani, trebuie să crească media de şcolarizare a celei mai puţin educate părţi a populaţiei de la 6 la 12 clase.. Trebuie să acorde celui mai sărac segment al populaţiei şansa de a evolua de la sărăcie către clasa mijlocie. Asta nu se poate întampla dacă nu începem să le oferim copiilor săraci din mediul rural cel puţin aceleaşi şanse la o educaţie de calitate pe care le oferim copiilor din mediul urban, fără probleme financiare. Va fi nevoie de eforturi concentrate din partea guvernului, a autorităților locale, a sectorului privat și a NOASTRĂ, a societății civile.Chiar dacă rezultatele se vor vedea abia peste 20 de ani.

Dacă avem ,,povești de success”? Vă anunțăm în 20 de ani.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>