 Poveşti actualeAlex Cum a început totul
Ziua următoare, când mă întorceam acasă, băieţii se jucau din nou în trafic, sub geamul meu. Cel mai mare părea să bea ceva dintr-o pungă de plastic. M-am mirat că nimeni din clădire nu a luat legătura cu autorităţile. Aceşti copii erau atât de mici, iar intersecţia este una dintre cele mai aglomerate din Bacău. Cine sunt aceşti copii? Unde sunt părinţii lor? Şi unde este departamentul pentru protecţia copilului? Seara următoare m-am întors în jur de 9 şi copiii încă munceau la colţ. Am luat o pungă de cereale lăsată de cineva în apartamentul meu, am pus puţin lapte într-o sticlă de Coca Cola şi am coborât. Copiii n-au avut nici cea mai mică ezitare în a lua mâncare de la un străin. Alexandru, care părea să aibă 5 ani, a spus că are 8, iar Marius era fratele lui de 10 ani. În timp ce vorbeam cu ei, un vânzător cu care începusem să mă împrietenesc ne-a întrerupt să îmi arate un pui rănit de pasăre, pe care îl ţinea în mână. „N-ar trebui să vorbeşti cu copiii ăştia”, mi-a spus în Engleză, „sunt nişte nenorociţi”. După care a plecat mângâindu-şi pasărea. Două zile mai târziu, după ce i-am cumpărat mai multă mâncare şi o pereche de adidaşi, Alex m-a dus să o cunosc pe sora lui, Corina. Stătea întinsă pe o bancă dintr-un parc, la câteva străzi de locul în care Alex cerşea. Mi-a spus că sunt din Buhuşi, un oraş la 20 de km de Bacău, format din câteva străzi de ghetou şi două fabrici abandonate. Tatăl lor murise, iar mama era „pe drumuri”. Am întrebat-o pe Corina dacă a auzit de „Casa Pistruiatul”. A spus că da. I-am spus că vroiam să-l duc pe Alexandru acolo. A dat din cap. Am întrebat-o dacă vrea să vină cu noi. (Mi-a venit brusc ideea că sunt pe cale să răpesc un copil). „De ce?”, m-a întrebat. „Pentru ce?” La această întrebare, eu şi Alexandru am plecat. Casa Pistruiatul este un adăpost pentru copii înfiinţat de FSC, organizaţia neguvernamentală la care Corpul Păcii tocmai mă trimisese să lucrez. Situată într-o formă cantină socială, clădirea este mică şi cam dărăpănată, dar foarte curată şi atmosfera e prietenoasă, mai mult ca într-o gospodărie dezorganizată a unei familii de muncitori, decât ca într-o instituţie. Pe lângă o bucătărie mică, un cabinet medical şi biroul directorului, mai sunt o cameră de zi şi două dormitoare mici, pline dintr-un perete în altul cu saltele cu arcuri, pentru câte o persoană. Urmau să primească paturi suprapuse de la o biserică din Anglia, dar transportul nu a mai venit. După ce l-a lăsat câteva minute să se obişnuiască cu locul, sora medicală l-a luat pe Alexandru la duşuri şi a început procesul de igienizare şi despăduchere. Ceilalţi copii aveau orele de dimineaţă în camera principală, aşa că am intrat şi eu acolo să aştept, împreună cu Gabi, directoarea FSC. Legea din România spune că dacă un copil nu merge la şcoală doi ani la rând, nu mai poate merge la şcoală deloc. Prin urmare, mulţi dintre copiii care trec pe la Pistruiatul nu pot merge la şcolile din Bacău. Pistruiatul îi ajută să aibă un fel de şcoală. După o jumătate de oră, am auzit nişte zgomote afară. M-am uitat pe geam şi am văzut-o pe sora lui Alex ţipând la Laura, asistenta socială a Casei Pistruiatul. Am ieşit împreună cu Gabi. Nu puteam să înţeleg cuvintele, dar Gabi mi-a explicat mai târziu că m-a înjurat în toate felurile. „M-a minţit”, Corina striga în româneşte, „mi-a spus că doar vrea să-i cumpere pantofi…”. Corina a spus că ei trăiesc în Buhuşi cu mama lor, că totul e în regulă, că au o familie bună şi că noi nu avem nici un drept să-l luăm pe Alex. Din fericire, Alex era în duş în acest timp. După câteva minute a părut să se mai liniştească. Laura a intrat încet în clădire, Gabi a făcut la fel şi după câteva minute am intrat şi eu. În scurt timp, Corina a plecat. Sora medicală a stat mai mult de o oră cu Alexandru, care nu a opus nici o rezistenţă. Când a ieşit într-un final în pantaloni scurţi roz, frumosul lui păr ciufulit fusese ras cu totul, iar pe corp avea urme de râie acoperite de unguent. Cu picioarele curate, răni şi zgârieturi erau acum vizibile pe tălpi şi între degete. A mai fost nevoie de încă o jumătate de oră ca sora să-i cureţe şi să-i bandajeze picioarele. Alexandru nici măcar n-a clipit. Sora mi-a spus că atunci când i-a dat o periuţă de dinţi, Alex n-a ştiut ce să facă cu ea. Am întrebat-o de ce i-a tuns tot părul şi mi-a spus că era plin de păduchi. Am rămas cu Gabi la prânz. Alex încă părea puţin bulversat. Ceilaţi copii erau foarte primitori şi unul dintre ei, care s-a dovedit a fi vărul lui Alex, tot din Buhuşi, l-a luat pe după umeri şi l-a condus la masă. Erau opt copii între 6 şi 14 ani. Copiii erau responsabili să aranjeze mesele şi scaunele şi să servească mâncarea. Fără să i se spună, unul dintre ei a închis televizorul când prânzul a fost gata, iar altul s-a ridicat şi a spus rugăciunea. Alex se uita în tăcere la tot ce se întâmpla. Când a venit mâncarea, faţa i s-a transformat într-un zâmbet imens. Prânzul însemna supă, mâncare de cartofi şi pâine. Ceilalţi copii nu s-au dat în vânt, dar Alexandru a mâncat absolut tot. Bineînţeles, povestea era doar la început. După trei zile, mama lui Alex a venit extrem de revoltată şi l-a luat acasă. Laura a observat că atunci când a venit mama lui, Alex a trebuit să fugă în dormitor. A promis să-l ducă înapoi la Buhuşi, dar mai târziu în aceeaşi zi, când tocmai mergeam acasă, am simţit că cineva mă trăgea în mod familiar de pantaloni – Alexandru era înapoi la colţul străzii mele. De-a lungul acelei săptămâni, Alex a fost dus înapoi la Pistruiatul de mai multe ori, iar mama lui a venit de fiecare dată să-l ia, promiţând că îl va duce acasă la Buhuşi şi că nu-l va lăsa să cerşească. Cerşitul infantil este ilegal, aşa că poliţia a fost chemată să asigure că mama se va ţine de cuvânt. În una din declaraţiile pe care le-a făcut la poliţie, mama lui Alex a spus că Alex a trăit într-o instituţie de la 3 luni până la 5 ani, după care l-a luat acasă, aparent pentru a-l trimite la cerşit. Cu altă ocazie a reieşit că aveau nevoie de venitul adus de el ca să supravieţuiască, şi a spus mândră că au fost dăţi când a făcut chiar şi 100.000 de lei pe zi (aceasta ar fi însemnat 3 milioane de lei pe lună, cam cât primeam eu de la Corpul Păcii). Alex avea pantofi, a spus ea. Doar că prefera să nu-i poarte când lucra. Nu l-am mai văzut pe Alex mai multe săptămâni după acest incident. După care a început să apară o dată pe săptămână, mereu singur. Uneori îi cumpăram un sandviş. Zâmbea timid, acceptând cu bucurie oferta mea, dar fără să încerce să obţină altceva de la mine. Laura mi-a spus că atunci când s-a întâlnit cu el în oraş, Alex a fugit în direcţia cealaltă. Cu siguranţă a primit o bătaie serioasă după episodul cu Casa Pistruiatul. M-am simţit groaznic gândindu-mă că poate i-am făcut viaţa şi mai rea prin încercarea mea spontană, dar ignorantă, de a-l ajuta. Dar acum înţelesesem o parte din complexitatea problemei şi eram mai hotărâtă ca niciodată să fac ceva în această privinţă. FSC a lansat programele Doiniţa şi Ştefăniţă, pentru a sprijini atât copiii, cât şi mamele, să găsească un mod mai bun de a se întreţine. Am înfiinţat o organizaţie neguvernamentală în Statele Unite, care să ne ajute să strângem bani pentru aceste proiecte, şi am numit-o „The Alex Fund”. Nu l-am văzut pe Alex toată iarna, dar vara următoare a apărut din nou la Pistruiatul, din când în când. În acel august în care am început programul de pregătire profesională pentru mame Doiniţa, am încercat să o recrutăm pe mama lui Alex. A venit la o singură întâlnire – dar după aceea l-a lăsat pe Alex să stea la Pistruiatul, deci ceva trebuie să fi înţeles. Alex a început şcoala în acea toamnă şi acum este în clasa a doua. După şcoală vine zilnic la programul de teme Ştefăniţă. Martie 2003 Epilog 2008: Alex a stat la Pistruiatul trei ani şi a terminat cu succes clasa a treia. În toamna lui 2004, la 11 ani, Alex a început să încalce unele dintre regulile Casei Pistruiatul şi a fugit după un conflict cu personalul casei. S-a întors la familia lui în Buhuşi. Asistenta noastră socială, Nadia, l-a găsit şi l-a înscris la şcoală în Buhuşi şi a reuşit chiar să îi transfere dosarul şcolar, un lucru destul de greu de făcut în România. Dar fără structura şi sprijinul celor de la Pistruiatul, prezenţa lui a fost sporadică şi a dus în final la absenţă totală până la finalul acelui an. Cu câteva zile înainte de Crăciun în 2004, Nadia l-a găsit pe Alex în gară, pe la ora 10 seara. L-a adus la mine acasă şi împreună am convins directoarea şcolii să-i mai dea o şansă şi să-l înscrie la vechea lui şcoală. Dar nu a durat mult până când s-a întors la familia lui, în Buhuşi. Ultima dată când am auzit de el, Alex era în Italia. Notă: The Alex Fund, o organizaţie numită după Alexandru Crăciun, a fost înfiinţată în 2001 pentru a strânge bani în Statele Unite pentru programele în beneficiul copiilor din România. Teme pe genunchi în parc
Cristi avea doar trei luni când părinții săi s-au despărțit. După divorț, mama lui a rămas cu un copil sugar, dar fără o casă în care să-l poată crește. Apartamentul în care locuise întreaga familie până atunci a fost vândut la divorț, iar jumătate din banii obținuți abia i-au ajuns să trăiască o vreme cu chirie într-o singură încăpere. Fără o locuință sau un venit stabil, mama s-a vazut în situația disperată de a dormi cu Cristi pe la cunoștințe, iar mai apoi în scări de bloc sau parcuri. Pentru mulți poate părea greu de înțeles cum o mamă cu un copil mic poate ajunge în stradă. Dar, în comunitățile sărace, opțiunile oamenilor sunt limitate și mulţi nu beneficiază de ajutor social. Cristi a început clasa I la șapte ani, ca orice alt copil. Însă spre deosebire de colegii săi, își făcea temele pe genunchi în parc și, împreună cu mama lui, dormeau cu rândul sub cerul liber. Dacă îl întrebi care este amintirea sa cea mai vie din copilarie, îți răspunde scurt: “Frigul”. După o vreme a devenit imposibil pentru Cristi să mai meargă regulat la școală. A repetat clasa a IV-a de trei ori până când a împlinit 11 ani și nu a mai fost primit în sistemul de învățământ de masă. Mama lui își amintește cum, în acea perioadă, într-o zi în parc, Cristi și-a vazut de la distanță foștii colegi de clasă împreună cu învățătoarea și a fugit să se ascundă după un copac. Când Cristi avea 13 ani, un asistent social din cadrul primăriei i-a îndrumat către Ovidiu Rom. Cristi a fost inclus în programul Mozaic, un modul educațional de tip “a doua șansă” prin care tinerii care au depășit vârsta de școlarizare sunt ajutați să recupereze absolvind doi ani într-unul singur. I-au placut în special orele de informatică din cadrul programului Nobel Kids și în scurt timp a devenit micul maestru IT al centrului. A obținut diploma de merit în fiecare lună și a câștigat premiul 3 la Concursul Municipal de Informatică. Acum este asistentul profesoarei de IT și un ajutor real pentru toți membrii echipei. Cristi își dorește să termine școala și să lucreze pe calculator. Are 16 ani și este abia în clasa a șasea, dar s-a întors la școală și recuperează… Cristi va termina clasa a opta în iunie 2010. Speră ca în toamnă, când va avea 17 ani, să meargă la liceu. revizuit in 2008 Recuperarea timpului pierdut Vă mai amintiți sunetul clopoțelului care anunța pauza? Sau vuietul de pe holuri de la sfârșitul orelor? Sau îndemnul învățătoarei “Liniște!”? În vara lui 2007, Liza nu putea să audă nimic din toate acestea. La cei opt ani trebuia să fie deja în clasa a treia, dar familia ei nu știa că are acest drept.
Liza provine dintr-o familie tradițională de romi, ce trăiește într-o așezare foarte săracă de căldărari conservatori (numele tatălui ei este “Argintaru”). Singura sursă de venit a familiei o constituia vânzarea de fier și cupru. Părinții Lizei au fost sprijiniți de Ovidiu Rom să întocmească dosarele pe baza cărora Liza a primit alocație triplă pe motive medicale. În plus, din partea unui donator Alex Fund din Colorado care are două fiice, Liza a primit un aparat auditiv. Cu ajutorul Ovidiu Rom, Liza a fost transferată la o școală pentru copiii hipoacuzici din București. La început Liza nu știa lucruri obișnuite pentru copiii de vârsta ei, precum zilele săptămânii sau cum să coloreze. Dar a învățat repede și după numai două luni, a putut să spună primul ei cuvânt. Emoțiile l-au cuprins pe tatăl Lizei, când și-a auzit copila spunându-i pentru prima dată “tata”. Acum Liza este în clasa a doua și a început să vorbească, a învățat limbajul semnelor și cum să citească pe buze. Este foarte activă în clasă și foarte rar se întâmplă să lipsească de la școală. Învățătoarea este optimistă în ceea ce privește șansa Lizei de a merge mai departe la liceu sau la o școală vocațională. Însă pentru a reuși toate acestea Liza va trebui să nu se mărite, precum majoritatea adolescentelor de etnie romă din satul ei. Acum chiar și părinții au început să aibă aspirații pentru ea; mama ei își dorește ca Liza să învețe să vorbească și să își hotărască singură viitorul. Liza a avut șansa să recupereze timpul pierdut și să depășească handicapul fizic cu care s-a născut. Deși legea garantează fiecărui copil dreptul la educație, Liza s-ar fi pierdut prin sistem dacă Ovidiu Rom nu ar fi bătut la ușa ei în vara lui 2007 și nu i-ar fi convins pe părinții ei că locul ei este în școală. Oare câte alte Liza mai există? Mai 2010 A doua mamă
Cea datorită căreia am reuşit să merg la şcoală a fost doamna Ioana Voicu. Am întâlnit-o pe când mă plimbam pe stradă într-o zi de Sărbatoarea Moşilor. M-a întrebat cum mă cheamă şi în ce clasă sunt. Cu timiditate şi rusine i-am răspuns că eu nu merg la şcoală. Fiind singura fată din familie şi cel mai mic dintre copii, banii fiind puţini şi niciodată de ajuns, mama a considerat că e mai bine să rămân acasă şi să mă îngrijesc de cele ale casei. Vedeam, însă, în fiecare zi, cum copiii mergeau către şcoală şi apoi ieşeau, în pauze, în curte. Nu ştiam ce se întamplă acolo, dar îmi închipuiam dascăli severi şi autoritari. Dar chiar şi aşa, îmi doream să fi fost şi eu la şcoală, ca şi ceilalţi copii. Când am întâlnit-o pentru prima dată, Ioana Voicu era Executive Assistant în Ambasada Canadei din Bucureşti iar părinţii ei aveau o casă în Mătăsaru, unde locuia şi bunica mea. Bunica o cunoştea pe Ioana de când era copil şi a fost cea care a ajutat-o să câştige încrederea mamei mele. Împreună au reuşit să o convingă pe mama că este important ca eu să merg la şcoală, i-au înfrânt teama pe care aceasta o avea legată de şcoală şi au convins-o că ea este singura care poate lua hotărâri pentru viitorul meu. I-au explicat că educaţia îmi va facilita accesul la cunoştinţe ce îmi vor permite să reuşesc în viaţă şi că va fi mândră de mine pentru ce voi putea împlini după ce voi obţine un loc de muncă bun. Cu timpul am înţeles cât de importantă este educaţia. Cât de mult te ajută să ai o viaţă normală, să nu fi arătat cu degetul că eşti analfabet, să îţi faci prieteni, să termini un liceu, apoi o facultate, să poţi avea o casă şi să îţi poţi întreţine familia. În ceea ce mă priveşte educaţia primită de la şcoală s-a împletit cu cea primită de la Ioana. Am învăţat să fiu responsabilă pentru ceea ce fac, să cercetez înainte să iau o decizie şi să accept consecinţele faptelor mele. Să învăţ din fiecare întâmplare şi să merg mai departe cu zâmbetul pe buze. Dacă ar trebui să definesc educaţia, aş spune că este a doua mamă a unui copil. Eram în clasa a şaptea când mi-am dat seama că îmi doresc să termin o facultate şi să lucrez în management hotelier. Hotelurile sunt locuri tranzitate de multi oameni şi mi-am dorit să fiu acolo pentru a învăţa cât mai multe de la fiecare dintre ei. De-a lungul timpului m-am lovit de multe obstacole care ar fi putut să mă împiedice să continui studiile. Dar oricât de greu mi-a fost, niciodată nu m-am gandit să abandonez şcoala. Banii au fost întotdeauna o problemă în familia mea. Mama a fost nevoită să aibă singură grijă de mine şi de cei doi fraţi ai mei mai mari. Ei doi au mers la timp la şcoală, dar s-au oprit, unul după zece clase, celălalt după numai opt. Au fost nevoiţi să muncească şi nu au mai avut timp de şcoală. Mentalitatea lor a fost prima pe care a trebuit s-o schimb. Mult timp n-au fost de acord ca eu să continui studiile doar pentru că aş fi avut alt statut in familie, mai multă autoritate şi acest lucru era de neconceput pentru mezina familiei. Dar cu timpul au văzut şi partea bună a lucrurilor. S-au convins că rămân tot acelaşi om pe care îl cunosc, dar că lumea mă respectă în sat pentru că ştiu cum să vorbesc şi cum să mă port şi îi respectă şi pe ei pentru că sunt familia mea. Statutul lor s-a schimbat odată cu al meu. Mama este acum mândră de mine. Îi sunt recunoscătoare că m-a susţinut cât de mult a putut, că a trăit alături de mine emoţiile examenelor şi că a înţeles de ce vreau să merg mai departe. Sunt fericită că am avut lângă mine oameni minunaţi care au crezut că pot să reuşesc, m-au încurajat de fiecare dată şi nu m-au lăsat să mă simt niciodată singură. Ioana mi-a devenit cea mai bună prietenă şi este acum mentorul meu. Este cea care m-a făcut să înţeleg că sunt diferită de ceilalţi din jurul meu, dar în acelaşi timp egala lor, că am aceleaşi drepturi, dar şi responsabilităţi. Din clasa I şi până în clasa a XII-a am luat premiu în fiecare an. Nu a fost uşor, dar acum am o satisfacţie imensă. Sunt studentă în anul II la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Bucureşti, specializarea Turism. Asociaţia Ovidiu Rom mi-a oferit o bursă de merit şi acum lucrez ca voluntar în centrul lor din Bucureşti. De 1 an şi jumatate sunt alături de ei şi mă bucur să văd că sunt şi unii oameni care fac pentru alţi copii ce a facut Ioana pentru mine în urma cu mulţi ani. Pot să mă consider o fată norocoasă pentru că Asociaţia Ovidiu Rom m-a sprijinit atât moral cât şi financiar. Acum mă uit în ochii copiilor de 10 ani ce nu merg la şcoală şi doresc să aibă şi ei o poveste ca a mea, cu un final fericit. Cred cu tărie ca vor reuşi şi ei la rândul lor. Spun aceste lucruri pentru că eu însămi sunt o creaţie a socialului. Lămâiţa Calistrache, 23 de ani Ianuarie 2010 De la cerșetoare la profesoară în zece ani
Narcisa în 2000
Narcisa la absolvire
În cadrul programului pentru mame, Narcisa a învățat noi abilități și a câștigat încredere în forțele proprii. “Am învățat cum să mă port și la slujbă, și cu alți oameni. Înainte, când oamenii interacționau cu mine deveneam foarte agitată. Dar programul m-a făcut să am mai multă încredere. M-a ajutat să simt că pot schimba lucrurile în viața mea. Directoarea programului m-a întrebat dacă vreau să mă întorc la școală și să termin liceul. Am spus “Nu, sunt prea bătrână pentru asta. Am doi copii și o slujbă.” Dar Maria m-a dus la una din clasele pentru adulți și am văzut că acolo erau și mulți oameni mai în vârstă. Am spus “Bine, sunt ca mine. Dacă ei pot să facă asta, și eu pot.”
Multe femei o consideră pe Narcisa ca fiind modelul lor. “Vreau să le arăt altor femei tinere cu În August 2006, Narcisa a terminat liceul la vârsta de 28 de ani. În Septembrie 2007, s-a înscris la Facultatea de Pedagogie din cadrul Universității Babeș-Bolay din Cluj, pentru a deveni profesoară. În toamna lui 2009, Narcisa a terminat facultatea și a obținut nota 10 la examenul de licență. Acum lucrează ca profesoară în Bacău. Ianuarie 2010 Primul din familia sa care a mers la grădiniță
Cu ajutorul Ovidiu Rom, Sergiu a intrat la grădiniță la vârsta de cinci ani, fiind primul membru al familiei care a mers la grădiniță. Printre altele, acolo a învățat să recite poezii și să cânte. Sergiu spune că este important să îți placă poezia pe care o reciți, să pronunți în mod corect cuvintele și să folosești intonația potrivită pentru a comunica înțelesul dorit. Pentru ca îi conferă sentimentul de pace interioară, el a început chiar să și scrie poezii. Profesorii îl consideră talentat și au ales ca unele dintre poeziile lui Sergiu să fie recitate la serbările școlare. Iată o poezie scrisă de Sergiu pe când era în clasa a patra: Mama Mama care mi-ai dat viaţă / Mom, you gave birth to me Ai fost mama ce mă învaţă / You are the one who taught me Tu m-ai iubit tot mereu / You always loved me Şi la bine şi la greu. / For better and for worse.
Sergiu a început clasa întâi când avea șapte ani și, în același timp, a început să participe la programul de teme „Ștefăniță” organizat de Ovidiu Rom. I-a plăcut programul atât de mult încât nu a lipsit niciodată. Nu a trecut mult timp până când au apărut rezultatele: ca recompensă pentru faptul că a luat numai note mari, Sergiu a avut posibilitatea să meargă în câte o tabără pe perioada verii, timp de trei ani consecutivi (Prahova, Valea Budului, Dâmbovița). Ovidiu Rom continuă să-l susțină pe Sergiu și în prezent. Ca urmare a acestui fapt, el ia parte la multe activități extra-școlare (vizite la Planetariul din Bacău, concursuri de canto) și, la începutul fiecărui an școlar, primește un set de rechizite din partea Ovidiu Rom. Din nefericire, cei doi frați mai mari ai lui Sergiu nu au fost atât de norocoși. La vârsta de 14 ani, fratele său, Robert, a renunțat la școală pentru a se angaja. Cu toate acestea, Sergiu vrea să-și continue studiile și e hotărât să-i ajute și pe frații săi mai mici să facă același lucru. Mai 2010
|
În timp ce stăteam în balconul noului meu apartament, savurând o cană de ceai şi gândindu-mă la prima mea săptămână ca voluntară a Corpului Păcii, am observat doi mici ştrengari, unul dintre ei desculţ, cerşind bani printre maşinile oprite la semafor. Văzusem această activitate şi înainte, dar nu făcută de copii atât de mici, şi nu chiar în faţa ferestrei mele. Copilul mai mic trebuia să stea pe vârfuri să ajungă la geamul maşinii. Cam o dată din cinci, primea ceva de la şofer. Urmărirea acestei întâmplări din balcon m-a neliniştit, aşa că mi-am luat ceaiul şi am intrat în casă.
Dacă intri în sala de calculatoare de la centrul Asociației Ovidiu Rom observi imediat într-un colț un adolescent înalt și palid, foarte concentrat în fața monitorului. Te saluta politicos și puțin timid. În timp ce iți vorbește zâmbește ca pentru sine așa cum zâmbesc oamenii mari în fața naivității copiilor. Asta poate pentru că puțini adulți s-au confruntat cu obstacole ca cele pe care el le-a cunoscut.
Nu voi uita nicicând prima mea zi de şcoală. Aveam emoţii şi totul părea atât diferit de cum îmi imaginasem eu. Întotdeauna am crezut că şcoala este un loc cu profesori stricţi şi severi. M-am bucurat să constat că ei sunt amabili şi de ajutor. Îmi plăcea că eram, pentru prima dată, la un loc cu mai mulţi copii, dar îmi era teamă că mă vor respinge. Eram conştientă că eram mai mare decât ei şi că nu stiam să mă port.
Narcisa Cumpănă s-a născut într-un sat sărac de țigani de lângă Bacău și este este cea mai mare dintre cei opt copii. În 2001, avea ea însăși doi copii și era adesea nevoită să cerșească pentru a se putea întreține. “La 20 de ani, m-am trezit singură cu două fete mici. Locuiam cu părinții mei. Uneori cerșeam, iar alteori strângeam fier vechi. Cu banii pe care îi primeam le cumpăram fetițelor lapte și pâine.” Era anul în care s-a alăturat programului destinat mamelor care întâmpină greutăți materiale al Asociației Ovidiu Rom.
copii care cerșesc că pot să găsească o soluție să își îmbunătățească viața. Le spun despre programul Ovidiu Rom și încerc să le ajut și pe ele să se înscrie. Le spun “Eram exact ca tine. Știu cum e să le fie foame copiilor.”
RSS feed 
MyVideo 
Facebook